Hello

 

Ador jurnalele. Poate pentru ca nu prea reusesc sa comunic cu oamenii din jurul meu. Caut de cand ma stiu, de 30 de ani caut si nu gasesc un suflet si un creier asemeni mie, in care sa picur cuvinte. De parca toti oamenii pe care ii caut eu ar fi murit, iar sufletul lor se odihneste intre doua coperti, in linistea bibliotecii. Mi-am adunat cartile cu mare grija, vreo 3000, pe cand eram studenta la Litere, de la un anticariat din Targu-Mures. Imi place sa le tin ordonate pe genuri, pe natii si pe autori, in ordine alfabetica. Desi, ce prostie, in cultura nu ar trebui sa existe granite. Mi-am facut un raft cu cartile care m-au marcat (C. Lewis – “Alice in Tara Minunilor”, Dostoievski -”Crima si pedeapsa”, Jeni Acterian – “Jurnalul unei fiinte greu de multumit”, Kurt Vonnegut -”Abatorul 5″, Fowles – “Iubita locotenentului francez”, Cartarescu – “Nostalgia”, Sartre – “ZIdul”… ), dar raftul la care umblu cel mai des este cel cu jurnale, eseuri si romane epistolare. Ce mi-ar mai fi placut sa fiu o Julieta de hartie, sa traiesc o dragoste epistolara! Dar nu-i nimic, intr-o zi am sa ma descalt si eu si am sa pasesc timid pe raftul acesta. Si cineva ma va auzi, chiar daca nu voi mai fi aici ca sa ma bucur. Ma va auzi si va stii ca am existat. Iata un gand care imi face viata suportabila.

Cu usile inchise

Niciodata nu am reusit sa aflu ce gandesc cu adevarat oamenii despre spectacolele mele. Politicosul “Felicitari!” de dupa m-a scos intotdeauna din sarite, pentru ca mi se pare o formula devalorizata. “Felicitari” inseamna ca spectatorul respectiv nu a

 ramas cu nimic, nu a avut nici o parere. E un fel de “Buna ziua” sau de “La multi ani!”. Se mai gandeste cineva la sensul acestor cuvinte de mult uzate? Da, sunt adepta lui “Aplaud numai daca merita”. Iubesc postura de spectator si ma simt ca o idioata cand, dupa un spectacol, trebuie sa aplaud, chiar daca am vazut un spectacol prost. OK, sunt om de teatru si, uneori, chiar daca spectacolul nu ma entuziasmeaza, simt nevoia sa aplaud actorii, deoarece ei s-au straduit, nu e vina lor. Stiu ca aplauzele sunt plata actorilor. Dar nu-mi place sa aplaud. Poate ca am ramas cu sechele din vechiul regim. Mi se pare stupid sa iti bati palmele una de alta, impotriva vointei tale. De unde vine obiceiul asta? E si obositor si incomod – mai bine ne-ar da o sonerie pe care sa sunam cat e cazul. Sau mai bine s-ar stradui oamenii de stiinta sa inventeze niste scaune care sa inregistreze adevarata impresie a fiecarui spectator in parte. O astfel de inventie ar da o lovitura teatrului prost (sau cine stie, ca, vorba aceea, “prosti, da` multi!”). Ha, ce tampenii vorbesc, un aparat care sa citeasca in sufletele oamenilor! Ce ar mai rade de mine Sartre, saracul!

In fine, incep acest blog pentru a afla ce gandesc de fapt spectatorii. Incerc sa initiez un dialog cu ei.

Sper ca ei sa faca efortul sa posteze aici pareri, intrebari si mici injurii (aflati in anonimat, isi pot permite luxul de a fi sinceri), iar eu sa le pot raspunde fara a-mi pierde…uzul ratiunii.