Cu usile inchise


Niciodata nu am reusit sa aflu ce gandesc cu adevarat oamenii despre spectacolele mele. Politicosul “Felicitari!” de dupa m-a scos intotdeauna din sarite, pentru ca mi se pare o formula devalorizata. “Felicitari” inseamna ca spectatorul respectiv nu a rămas cu nimic.

E un fel de “Buna ziua” sau de “La multi ani!”. Se mai gandeste cineva la sensul acestor cuvinte de mult uzate? Da, sunt adepta lui “Aplaud numai daca merita”. Iubesc postura de spectator si ma simt ca o idioata cand, dupa un spectacol, trebuie sa aplaud, chiar daca am vazut un spectacol prost. OK, sunt om de teatru si, uneori, chiar daca spectacolul nu ma entuziasmeaza, simt nevoia sa aplaud actorii, deoarece ei s-au straduit, nu e vina lor. Stiu ca aplauzele sunt plata actorilor. Dar nu-mi place sa aplaud. Poate ca am ramas cu sechele din vechiul regim. Mi se pare stupid sa iti bati palmele una de alta, impotriva vointei tale. De unde vine obiceiul asta? E si obositor si incomod – mai bine ne-ar da o sonerie pe care sa sunam cat e cazul. Sau mai bine s-ar stradui oamenii de stiinta sa inventeze niste scaune care sa inregistreze adevarata impresie a fiecarui spectator in parte. O astfel de inventie ar da o lovitura teatrului prost (sau cine stie, ca, vorba aceea, “prosti, da` multi!”). Ha, ce tampenii vorbesc, un aparat care sa citeasca in sufletele oamenilor! Ce ar mai rade de mine Sartre, saracul!

In fine, incep acest blog pentru a afla ce gandesc de fapt spectatorii. Incerc sa initiez un dialog cu ei.

Sper ca ei sa faca efortul sa posteze aici pareri, intrebari si mici injurii (aflati in anonimat, isi pot permite luxul de a fi sinceri), iar eu sa le pot raspunde fara a-mi pierde…uzul ratiunii.

Anunțuri

2 răspunsuri la „Cu usile inchise

  1. Initial am fost reticenta fata de text, deoarece mi se parea aproape insuportabil sa fac un spectacol atat de pesimist: celalalt este un infern, spune Sartre. Nu exista speranta de mantuire. Eu am sperat pana aproape de ziua premierei ca voi gasi o solutie, ca voi putea schimba finalul, deoarece eu nu cred in rau, nu cred ca exista oameni cu adevarat rai. O colega de-a mea, studenta la film, face un scurtmetraj despre socul pe care il au studentii la psihologie cand afla ca exista oameni rai nativ, pe care nu societatea sau viata ii inraieste. Dar eu nu am intalnit oameni cu adevarat rai. Mai degraba indiferenti sau egoisti. In orice caz, a trebuit sa las finalul lui Sartre, varianta mea optimista era patetica. In definitiv, teatrul nu trebuie sa militeze pentru ceva.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s