Atinge-mă (fragment)


„Dă-mă pradă mângâierilor tale”

(scrisoare de dragoste sumeriană 2037 î.e.n.-2029 î.e.n.)

 

Matilda era o femeie pe care nu o atingea niciodată nimic.

Înainte de asta, fusese o fetiţă timidă pe care nu o atinsese nimeni. La baia de duminică, Tatamama îşi punea mănuşi groase, de cauciuc galben şi un strat generos de clăbuc, ca să evite orice contact fizic. Dacă ar fi putut, ar fi spălat-o îmbrăcată, economisea şi timp cu rufele. Baia era cel mai intim moment în familie: buretele dur, învelit într-o pânză abrazivă, cu care îi râcâia spinarea, gâtul şi braţele subţiri; părul lung şi fragil, aproape transparent, frecat îndelung şi agresiv cu şampon de urzici; pe urmă peria care muşca din pielea capului, încâlcind şuviţe ude; ochii roşii, lăcrimând săpun şi lichidul verzui-gelatinos al şamponului; prosopul apretat, grunjos, care zgârie pielea şi lasă vânătăi pentru ca, uite, să arăţi şi tu a pui de om, nu a pui de bodaproste. Şi Tatamama, mereu mirosind a proaspăt întors de la serviciu, cu mâini mari muncitoreşti, labe de lăcătuş, bombănind şi strigând furios: Tilda, nu mă mai stropi! Tilda, uite ce ai făcut pe jos! Tilda! Tilda!

Dragostea era o formă de tortură… Poate de aceea a fost recunoscătoare pe la 6 ani, când era deja prea mare să i se facă baie, pentru toate bătăile pe care le lua. Cele scurte, ca nişte ploi de vară, executate virtuos la băţul de pescuit din bambus şuierător. Cele lungi şi metodice, aplicate cu cureaua cu cataramă din metal greu. Şi alţi copii din bloc luau bătaie, Lenu a luat odată, o singură dată, atunci când a fugit de acasă, un dos de palmă, iar imediat pe urmă tatăl ei a luat-o în braţe plângând.  Când îşi imagina scena asta, Tilda vedea un fel de icoană, la care era gata să se închine, tatăl şi fiica într-un grup statuar. Singura dovadă a Tildei că fusese şi ea o dată îmbrăţişată era o fotografie veche, sepia, cu un colţ ros, în care Tatamama, în salopetă cenuşie, cu dungi albe, o ţinea în braţe şi iarba cenuşie îi ajungea până la brâu. Tilda avea o rochiţă de un alb murdar, faţa mică, strânsă de la soare şi două degete întinse profetic către fotograf. Nu putea fi ceva atât de îndepărtat, Tilda îşi amintea încă salopeta aceea cu dungi: era cărămizie.

Tilda era un copil rău. Copiii răi sunt mângâiaţi cu băţul, unde dă Tatamama, acolo creşte. Băţul era folosit să îi frăgezească puțin carnea, să i-o îmblânzească şi să o aşeze la locul ei pe schelet, ca pe umeraş. Asta se chema modelare. Aşa se transformau toate corpurile mici şi dolofane, de fetiţă, în corpuri lungi, elegante, de femeie, corpuri gata să fie răsplătite prin mângâieri şi atingeri dintre cele mai miraculoase. Să fii femeie era un ideal, femeile aveau fiecare dreptul la dragoste – şi nu doar la dragoste din aceea violentă, ca mătuşa Nuşi, care o încasa ori de câte ori unchiu Fane se întorcea de la crâşmă zgâlţâind balustrada din bloc. Orice femeie avea dreptul legal la un soţ, iar soţii aveau nişte mâini făcute special pentru dragoste şi pentru atingeri, asta, evident, dacă aveai formele potrivite şi la locul lor. Pe Tilda o dusese odată Tatamama la nuntă la restarantul „Cocoşul de aur” şi acolo, imediat după melodia „Mac mac mac”, văzuse cum, în penumbră, odată cu muzica lentă care se înşuruba încet în minţile cuplurilor din ringul de dans, din trupul bărbaţilor, ca din nişte copaci mari, umbroşi, creşteau parcă mii de crengi cu palme şi degete,  care se încolăceau în jurul partenerelor lor,  măsurându-le prin toate locurile acelea atât de elegant curbate sub rochii şi trupurile femeilor păreau dintr-o dată electrizate, înviate din morţi, se răsuceau lent, se unduiau şi tremurau de bucurie. Pentru un moment ca acesta merita să rabzi orice. Dar, oricât de destoinic răbda Matilda, zile în şir, bătăile tot nu o transformau în femeie. Tilda îşi apăsa în fiecare zi mâinile pe pieptul mic, de unde nu părea să izbucnească subit nicio pereche de sâni, îşi măsura cu ambele palme picioarele, prea scurte, şi îşi ţuguia demonstrativ buzele în oglindă. Într-adevăr, carnea frăgezită creştea, rochiţa ei preferată, albastru-azur, cu trandafiraşi coloraţi brodaţi la două degete de tiv, îi devenea din ce în ce mai strâmtă, dar ceva nu mergea bine, Tilda nu avea nimic din rotunjumile care curgeau pe muzica de la „Cocoşul de aur”, nici cu siluetele glorioase ale manechinelor din revista „Femeia” sau ale actriţelor de pe coperta almanahului „Cinema”. Pe alea, bărbaţi eleganţi, cu costum şi pălărie, le strângeau în braţe cu un picior ridicat la spate, apoi le duceau la un restaurant scump şi le cumpărau flori, neapărat trandafiri albi, pe urmă le lăsau să adoarmă la pieptul lor moale şi cald, în taxi.

Aşa că, în perioada bătăilor, Tilda se simţi păcălită şi se răzvrăti. Mai întâi, îşi dădu seama că rămăsese nostalgică după băile de duminică din primii ani şi le continuă, mult mai dese, de una singură, ori de câte ori Tatamama era la fabrică. Baia o făcea conştientă de sine, aburii fierbinţi trezeau în ea pe Tilda cea din interior, cea pe care o descoperise tot în baie, privindu-se minute în şir în oglindă. Tilda cealaltă se numea Adilt. Venea dintr-o lume întoarsă, unde totul era permis, cu o singură condiţie: să nu treacă nimic dincolo de oglindă. Era un târg cinstit. Adlit i-a făcut primul cadou, atunci, la 6 ani. O învăţă să-şi ducă mâna acolo unde se spune că băieţii au altceva decât fetele. Locul acela era moale, mătăsos şi cald şi Tilda îşi odihnea acolo degetele în fiecare seară, înainte de culcare. Mâna ei devenea tot mai curajoasă şi mai puternică. La început, Tilda s-a speriat, a crezut că ceva nu e în regulă cu ea, s-a temut că, prin vreo greşeală, mâna aceea nu era a ei, că îi crescuse, la naştere, o mână de bărbat. O mână de femeie trebuie să fie cuminte şi supusă, moale, învârtind îmbufnat un cârlionţ sau aşezată pasiv pe genunchi. Bărbatul este cel care creează, care modelează, care dă viaţă… Pe urmă, Matilda se hotărî să facă pace cu mâna răzvrătită pentru că, mai mult decât să fie atinsă, îşi dădu seama că îi place să atingă.

De atunci începu să caute în jur, cu degetele, ceva la fel de fin şi de plăcut la atingere ca sexul ei. Interiorul zemos al unei roşii. O secţiune, cu un cuţit foarte fin, printr-o banană lucioasă. Când n-o vedea nimeni, Tilda se lipea de lucruri. Îi plăcea să închidă ochii şi să parcurgă casa de la un capăt la altul, călăuzită de un deget. Lucrurile se lăsau atinse şi dezmierdate. Căuta texturi, era dependentă de ele, le devora cu voluptate. Luciul uşor striat al mesei de lemn masiv, lăcuit, din dormitor. Cilii micuţi, poroşi, ai foii de hârtie pe care îşi făcea tema la matematică.  Poleiala rece a cănii de porţelan din care îşi bea gura răcită de ceai. Pojghiţa cremoasă de pe suprafaţa cănii cu lapte cald. Moliciunea stângace a cearşafului. Când nu pipăia cu degetele, o dureau, simţea că degetele îi cresc aşa cum le cresc iepurilor dinţii atunci când nu au nimic de ros. După o vreme, a devenit expertă în recunoaşterea suprafeţelor. Le diferenţia cu ochii închişi, putea deosebi fără greş şi două cârpe din material identic, de nuanţe diferite. Trăia numai pentru texturi.  Cele pe care nu le cunoştea, încerca să le creeze în minte, în laboratorul ei de dincolo de oglindă. Visa că bărbaţii sunt uşor abrazivi, ca pânza de cânepă a buretelui cu care îi freca Tatamama ceafa. Iar norii de pe cer, pe care îi privea uneori răsturnată pe câmp, aveau ceva din consistenţa unei linguri de frişcă, cu granule fine de zahăr vanilat gata să fie zdrobite cu voluptate între două degete…

Seara, înainte de culcare, Tilda închidea ochii şi recapitula atent toate bucuriile din timpul zilei, iar în timp ce muzica texturilor infinite i se derula încet în minte, ca o flaşnetă, palmele ei, ca două animăluţe fantastice, zăceau mulţumite cu degetele în sus şi, înainte de a adormi, acompaniau fiecare gând al Tildei printr-un concert de degete, treceau din nou, mental, prin toate texturile zilei, aşa cum un pianist, după o viaţă întreagă petrecută pe clape, nu poate asculta o melodie fără ca degetele să îi joace involuntar în aer.

Anunțuri

POEMUL CU CAPUL SPART


Poemului meu i s-a spart capul şi, 
după ce a tuşit câţiva ani de zile, s-a infectat cu virusul secolului literar. 
Ştiu că rana e pomo pentru că a fost făcută cu o unealtă pomo, 
căci poemului meu i s-a spart capul cu „Postmodernismul românesc” de Cărtărescu – vol. 2. 
De atunci am început să miros şosetele strămoşilor cot la cot cu Manolescu 
si-aud în somn volumul negândit 
pe nenascutele poeme cum le latră. 

Alea, de frică, să facă pe ele, proastele – 
mi se caţără în poală şi fată, ca pisicile gravide, 
zece-doişpe metafore o dată. 
Tot de atunci, menţionez că, în toate visele, mă urmăreşte un oarecare Ianuş, 
îmi da beep-uri şi îmi şopteşte versuri sămănătoriste obscene 
Mă acuză că as fi fracturistă, că-l plagiez şi că am spart singură capul poemului meu 
cu o cheie franceză 
numa’ ca să ajung şi eu poetesă cu-ngropăciune la Belu. 

II 

Poemul meu aleargă pe traseu. 
În urma lui, un cârd de critici literar-libidinoşi care vor să i-o tragă, 
ademenindu-l cu premii literare 
ca să-i toarne bastarzi de cuvinte de lemn. 

Poemul meu are sâni atât de turgescenţi, 
încât poate ţine între ei lujerul subţire al unei metafore abia îmbobocite. 
Şi mai are poemul meu nişte picioare metrice ale naibii de sexy, 
iar la încrengătura lor sensul/sexul inefabil bătând din aripi ca un fluture de noapte cu cap de mort. 

Criticii literari nu ştiu să facă dragoste 
Dar să lăsăm poemul să vorbească despre asta: 

Ştiţi, eu îi urăsc de mică! 
Eram tânără şi nu cunoşteam îmbrăţişarea bărbaţilor de hârtie, 
nici fardurile canonului, 
iar limba de mătase a ciorapului esteticii nu-mi linsese pulpa piciorului metric, 
Dar de pe atunci uram critica, matroana asta grasă, cu bube, 
care scotea din grăsimile-i fetide cohorte jilave de cronicari logomaniaci

Criticii literari sunt de două feluri: 
Critici-de-podea şi Critici-de-mansardă. 
Criticii-de-podea sunt cei care au apărut ca puricii 
din praful de pe culoarele bibliotecilor. 
Ei s-au născut pe podea, se târăsc pe podea, 
iar pixul lor e matura cu care deretică pedant cocoloaşele de silabe 
ale Născătorilor-de-Cuvânt. 
Când un Critic-de-podea vrea să zboare, din scândurile podelei îşi croieşte aripi 
si cade precum calfele lui Manole, 
fără să facă fântână si fără să facă gaură în ţesătura poemului. 
Mai sus de Criticii-de-podea, locuiesc Criticii-de-mansardă, 
care au, în mod evident, mai mult şarm 
(seamănă puţin cu Născătorii-de-Cuvânt). 
În mansarda lor, ei sunt mult mai aproape de cer, 
de unde privesc cu calm Constelaţia Născătorilor, 
încercând să citească trecutul, prezentul şi viitorul lumii literare. 
Dar 
Criticii literari nu stiu să facă dragoste 
cu cuvintele. 
Ei ştiu să facă numai sex. 
Şi ce sex ştiu să facă criticii literari? 
Mansardiştii se disting prin sex lucid si sălbatic. 
Ei sunt bine dotaţi, perverşi în jocul cu limba, 
îşi înnoadă corpul critic în poziţii kama sutra 
şi ştiu să-şi controleze ritmul, textul, convinşi că mărimea şi tehnica sunt cele mai importante. 
Podelarzii sunt slujbaşii mărunţi care se consolează cu ideea că mărimea nu contează. 
Ei sunt în genere onanişti şi 
se încăpătânează să violeze cuvintele de sens, precum căţelandrii în călduri, 
să-mi facă cearcăne în jurul metaforelor 
şi nu ating (nici cu deştele) orgasmul literar. 

Dar şi unii, şi altii, vor să stea deasupra. Să mă supună, 
să mă lege de pat, să-mi smulgă furoul de înţelesuri, 
să mă ciupească vulgar de sfârcul cuvintelor, crezând, ca vechii anatomişti, 
că în felul acesta îmi pot răstigni pe salteaua paginii lor scânteia interioară. 

Eu nu vreau decât să fiu lăsată în pace! 
Vreau numai (ca orice femeie, na!) să fiu iubită, 
curtată, cu priviri şi atingeri care să gliseze 
tandru pe placenta-mi de fascinatie mistică, mângâindu-mă, 
(fără să ţină cu tot dinadinsul să îmi desfacă picioarele). 
Iată de ce le râd în nas acestor iubitori-de-silabe, când îi vad cum jinduiesc 
la frunza mea de viţă, 
cum îşi agită pixurile frezate, parfumate, motorizate, computerizate. 
Ah, ce m-ar mai forfeca 
Ah, ce m-ar mai murseca 
Dar eu nu cred în Gadamer, 
Eu nu mă-nchin lui Gadamer. 

III 

Poemul meu aleargă pe traseu. 
În loje, colonii de eve şleampete croşetează la coada poemului lor domestic şi îmi strigă „curvă!” 
(picioarele lor frumos dăltuite se desfac cu telecomanda), 
Filologi pedanţi, cu zâmbete aseptice, mă acuză superior de blasfemie, anarhie, isterie, 
târându-şi ostentativ dupa ei consoarta (stil rococo, cu tăblia din lemn de nuc si cearşafuri asortate). 
Pântecele meu nu este o institutie! 
Pixul meu e penisul meu. 
(Să traduc şi pentru UE: „My ball point pen is my penis! I’ve said it!) 

Ups. 
Şi, în definitiv, de ce ar fi tocmai penisul meu? Ah, o chestiune de convenţie 
axis mundi, na, element viril, ideea e că 
Pixul meu e mai mult decât penisul meu. 
Mulţi bărbati au creierul în sex. 
Eu sunt Lilith si am sexul în creier (=intelect+afecte+etc), 
ceea ce înseamnă că: 

Eu cu cuvintele fac dragoste tandru 
Le ling metaforele şi le privesc în ochi atunci când le penetrez sensul, 
iar ele torc de plăcere pentru că-mi citesc în priviri dragoste de cuvânt 
Şi nu dorinţa sexuală/textuală 
S-ar putea spune că sunt uşuratică, 
dar în fiecare cuvânt eu caut tăcerea, 
Căci cuvintele au fiecare câte o tăcere ascunsă, 
aşa cum orice fiinţă ascunde un sâmbure de suflet în foiţa de carne a trupului. 

IV. 
Iată cum poemul meu se apropie de finiş. 
Are un ritm vioi, robust; un lirism elegant, viguros. 
În tribune vede elita criticii mustăcind, ovaţionând, căscând, cistelecând 
În depărtare îl aşteaptă posteritatea şi manualul alternativ 

Dar, ah! Iată că rana din fruntea poemului se dovedeşte a fi 
o gaură neagră care aspiră poemul 
Poemul cade în el însuşi ca o supernovă – 
Tăcere penibilă – ce(n)zură! 
Pe caldarâm mai zac acum doar silicoanele câtorva tropi 
şi silueta gonflabilă a veleitarismului. 
Criticii se îndepartează râzând, bombănind, fonfăind 
Unul îmi aplică prieteneşte o ştampilă pe frunte, 
altul îmi oferă un prezervativ 

Eu mă despoi de haine ca Salomeea 
Eu zbor călare pe pixul meu şi NU mă cred postmodernă 
Şi mă doare-n pix 
Şi mă doare-n pix.

Imagine

Poem neruşinat


Cuvântul ce-l aştept de mi l-ai spune,
ţi-aş alerga la piept fără să preget…
Aş trece-înot Oceanul Nord-Atlantic
doar să îţi mângâi buzele c-un deget…

Buze ce-mi muşcă visele de sfârcuri!
Buze de drac! Buze de Făt Frumos…
O, bietu-mi deget beat de frumuseţe
cum ar aluneca pierdut în jos!…

Ar trece toropit peste bărbie…
ar săruta despicătura sfântă…
Şi iar ar coborî în chinu-i dulce
spre pieptul gol ce sângele-mi frământă…

Ce junglă ai găsit, deget obraznic!
Cu sfârcuri dulci… şi peri înmiresmaţi…
Din toate-ar vrea flămând să se-nfrupte
şi şi-ar chema şi ceilalţi patru fraţi!

Apoi mi-ar luneca mâna pe pântec…
şi ar roşi cumplit (că e fecioară!)…
Ce bine că s-a terminat poemul
cât mâna mea coboară… şi coboară…                      (scrisă în 2010)

Crista Bilciu: You give me butterflies, acuarele şi pasteluri pe hârtie, 2010

 

 

Balul


E balul peştilor! Iată-i cum saltă galanţi si voioşi în lighean…
Orchestra e mama. Ea cântă la cuţit cu mănuşile-i roş’-tiţian.
Capul acela-mi zâmbeşte, iar altul îmi spune bancuri – nu vreau să le spun…
Coada se zbate – aplaudă – franjuri de maţe se-nvârt în valsul nebun.
Hârşti! face toba – hârşti-hârşti şi capul se miră – de-acum melodia e lină,
alt corp solzos se alintă de lamă ca o felină.
Capul se uită la trup scuturând purpuriul bobiţelor.
Ochii lor albi, ah ochii lor albi sunt ca perle ce dorm pe sânii domniţelor…

(Acesta este un text scris în februarie 2001, descoperit recent în „lădoiul meu de zestre”, cu jurnale şi manuscrise)

Hello



Ador jurnalele. Poate pentru ca nu prea reusesc sa comunic cu oamenii din jurul meu. Caut de cand ma stiu, de 30 de ani caut si nu gasesc un suflet si un creier asemeni mie, in care sa picur cuvinte. De parca toti oamenii pe care ii caut eu ar fi murit, iar sufletul lor se odihneste intre doua coperti, in linistea bibliotecii. Mi-am adunat cartile cu mare grija, vreo 3000, pe cand eram studenta la Litere, de la un anticariat din Targu-Mures. Imi place sa le tin ordonate pe genuri, pe natii si pe autori, in ordine alfabetica. Desi, ce prostie, in cultura nu ar trebui sa existe granite. Mi-am facut un raft cu cartile care m-au marcat (C. Lewis – „Alice in Tara Minunilor”, Dostoievski -„Crima si pedeapsa”, Jeni Acterian – „Jurnalul unei fiinte greu de multumit”, Kurt Vonnegut -„Abatorul 5”, Fowles – „Iubita locotenentului francez”, Cartarescu – „Nostalgia”, Sartre – „ZIdul”… ), dar raftul la care umblu cel mai des este cel cu jurnale, eseuri si romane epistolare. Ce mi-ar mai fi placut sa fiu o Julieta de hartie, sa traiesc o dragoste epistolara! Dar nu-i nimic, intr-o zi am sa ma descalt si eu si am sa pasesc timid pe raftul acesta. Si cineva ma va auzi, chiar daca nu voi mai fi aici ca sa ma bucur. Ma va auzi si va stii ca am existat. Iata un gand care imi face viata suportabila.

Cu usile inchise


Niciodata nu am reusit sa aflu ce gandesc cu adevarat oamenii despre spectacolele mele. Politicosul “Felicitari!” de dupa m-a scos intotdeauna din sarite, pentru ca mi se pare o formula devalorizata. “Felicitari” inseamna ca spectatorul respectiv nu a rămas cu nimic.

E un fel de “Buna ziua” sau de “La multi ani!”. Se mai gandeste cineva la sensul acestor cuvinte de mult uzate? Da, sunt adepta lui “Aplaud numai daca merita”. Iubesc postura de spectator si ma simt ca o idioata cand, dupa un spectacol, trebuie sa aplaud, chiar daca am vazut un spectacol prost. OK, sunt om de teatru si, uneori, chiar daca spectacolul nu ma entuziasmeaza, simt nevoia sa aplaud actorii, deoarece ei s-au straduit, nu e vina lor. Stiu ca aplauzele sunt plata actorilor. Dar nu-mi place sa aplaud. Poate ca am ramas cu sechele din vechiul regim. Mi se pare stupid sa iti bati palmele una de alta, impotriva vointei tale. De unde vine obiceiul asta? E si obositor si incomod – mai bine ne-ar da o sonerie pe care sa sunam cat e cazul. Sau mai bine s-ar stradui oamenii de stiinta sa inventeze niste scaune care sa inregistreze adevarata impresie a fiecarui spectator in parte. O astfel de inventie ar da o lovitura teatrului prost (sau cine stie, ca, vorba aceea, “prosti, da` multi!”). Ha, ce tampenii vorbesc, un aparat care sa citeasca in sufletele oamenilor! Ce ar mai rade de mine Sartre, saracul!

In fine, incep acest blog pentru a afla ce gandesc de fapt spectatorii. Incerc sa initiez un dialog cu ei.

Sper ca ei sa faca efortul sa posteze aici pareri, intrebari si mici injurii (aflati in anonimat, isi pot permite luxul de a fi sinceri), iar eu sa le pot raspunde fara a-mi pierde…uzul ratiunii.